Epitaf

Pas după pas
ţăRâna de sub noi mucegăieşte
Suntem o boală incurabilă
A unei mame gravide
Dezbrăcată şI învineţită
Contorsionată pe un pat de paie umede
Într-o încăpere întunecată
Bătută şI murmurând

Frunză verde, nu!
Cârpă jegoasă în locu-I
Din limpede pârâu
AţI creat un şanţ
De deversare a propriilor vise
Furtuni de nepăsare
Păşesc cu chip de om

Ar fi trebuit să avem grijă
De ea cu entuziasm
şI adoraţie, ca de-un pui
De dragon
Ca de-o corabie
Cu greu dobândită
Ca de un fluier
Singurul pod către
Insula pe care
Te adăposteşti
De cei care te vor aidoma lor

Noi doi
Tu şI cu mine
Privim spre cerul nopţii
Să-I răpim privirii tăIşul
Înfipt în pieptul ei
De mâna noastră

Frunză verde, nu!
Cârpă jegoasă în locu-I
Furtuni de nepăsare
Păşesc cu chip de om

Noi doi
Tu şI cu mine
Privim spre cerul nopţii
Să-I răpim privirii tăIşul
Înfipt în pieptul ei
De mâna noastră

Mergem cu ochii deschişI spre propriul sfârşit
Să fie permanent răul instaurat?
Cu fiecare clipă îl consolidăm
Fiecare gest al nostru
E un cuvânt urât caligrafiat în epitaf